Azi e de fapt ieri, imi aduc bine aminte... Aceleasi culori se scalda-n fata mea, aceleasi sentimente stau la coada sufletului meu, aceleasi senzatii ma imbratiseaza... E frig azi... si mi-a patruns toamna pana in suflet. I-am deschis, caci m-a prins cu lumina aprinsa... A intrat fara ca macar sa ceara voie, s-a asezat peste mine ca si cum ma vazuse dupa o lunga asteptare si mi-a cantat surd pana m-am invelit cu ea... Si m-am incalzit pana a venit maine...
Maine e de fapt azi, stiu asta sigur... Am visat ceva ce mi s-a intamplat. Visam mult soare in jurul meu. Atat de mult incat imi acopeream ochii cu bratul si ma feream de el. Si s-a suparat ca nu-l priveam cum se joaca, cum creste si cum se bucura in fata ochilor mei. Ma ascundeam eu... si s-a ascuns si el... L-am vazut din ce in ce mai rar, l-am cautat, l-am strigat... dar nu a vrut sa mai apara! Eram suparata pe stelele toate, pe norii care mi-l furau, pe toate pasarile care roiau in jurul lui...
Cand m-am trezit din vis, parea totul un tablou pictat de un scolar: o casa frumoasa, la fereastra careia eram eu, cu soarele imens care planeaza in jur, inconjurat de nori pufosi si pasari in forma de V.
Am aflat mai tarziu ca el, soarele, nu era Luceafarul, iar eu, fata, nu eram Catalina... si-atunci mi s-a parut totul incredibil de uman, ca o piesa de puzzle rupta din FIRESC. Cine era el? Cine eram eu? Nu am raspuns, am zambit... Intreaga camera s-a... insorit :).
E simplu! AZI e AZI, IERI e IERI, MAINE e... MAINE! Eu inteleg...